muzici și faze de ovidiu verdeș

muzici și faze, un excepțional roman românesc

ovidiu verdeș 

 muzici și faze 

 editura aula, brașov, 2003 

ediția a ii-a revăzută și adăugită 

376 de pagini broșate 

coperta de dan zbarcea

scriu de-abia cum despre romanul acesta, deși l-am terminat cred că acum o lună. am vrut să-mi mai treacă din entuziasmul aproape nemăsurat. iar acum, când am reluat de veghe în lanul de secară - de data asta în engleză, cum numai așa poate fi citit ca să-și păstreze prospețimea - am realizat că cele două se aseamănă bine cu romanul american. deși entuziasmul s-a mai răcit, nu s-a micșorat defel.

fără îndoială, muzici și faze este unul dintre cele mai bune apărute după 1990 şi mă mir că nu se discută despre, nu este recomandat, nu figurează pe liste de lectură, pe bloguri. sunt reeditate și se bucură de apreciere romane contemporane despre aceeași perioadă - uimitor, se vorbește chiar despre invitaţie la vals, o dulcegărie kitsch, ca de roman perpetuu al adolescenței - dar de cartea asta, ba.

cum spune colegul micawber aici, "publicarea la edituri mai degrabă discrete şi zgomotul produs de grupul gălăgios al ego-iştilor de la Polirom au avut darul de a fura prim-planul acestei cărţi care ar fi meritat o recunoaștere mai largă printre cititorii de literatură română contemporană."

în primul rând, romanul poate fi savurat din plin, datorită limbajului argotic, de anii '70, dar nu din acela cumințel de Liceenii, ci real, de parcă scriitorul, cu reportofonul, ca odinioară stendhal cu oglinda, a înregistrat toate conversațiile liceenilor, inclusiv cele din gând.

dar nu e numai asta. ci este vorba despre ceea ce-i mai reușește scriitorului, să reînvie o anumită stare adolescentină, petrecută în indiferent ce fel de lume. pare întâmplător că toate se petrec în comunismul lui ceaușescu, când pepsi se vinde pe sub tejghea, kentanele sunt socotite lux de contrabandă, iar idealul libertății e o vacanță la mamaia.

personajul principal, un licean frumos, constantin aka tinuț, fiu de medici, locuiește într-un bloc din apropierea academiei militare. suprema fericire este să asculte muzică americană la un magnetofon - doors, deep purple, a.c.d.c., floyd -, să stea întins în camera lui și să fumeze. "nenorocirea" apare odată cu hari, gagica venită mai nou în liceu, care-l tulbură cu tupeul ei. e prima lui fată, dar nu e prea îndrăgostit, și la început flirtează și tachinează doar de ochii lumii.

serile de cartier, în care tineretul are propriile locuri de fumat, bârfit sau agățat, schimbul de discuri de vinil originale, oracolele, prieteniile băiețești și cele colegiale, chindiile de aniversare, trupe rock alcătuiesc toate universul lui tinuț - universul adolescenții lui și al tuturor. nu cred că am mai citit o carte românească la fel de bună despre adolescență - nici la cezar paul bădescu, nici la t.o. bobe, nici la frații florian, nici chiar la cărtărescu. 

mare lucru nu înțelegeam, da' unele faze erau mișto: îmi plăcea când săruta dan căpitan de plai pamântu' patriei și mă înnebuneam după ursan, fiindcă era păros și dormea cu capu' direct pe buzdugan. altele le pricepeam total aiurea, da' mi se năzăreau diverse chestii și tot era mișto: vidra era un fel de hidră de apă dulce, și lăpușneanu cineva care își spăla mașina și face clăbuci. moțoc, tipul boierului lacom și intrigant, era un fel de păsăroi moțat, budulea taichii - un cățel gras, care se gudura prin praf, și budai deleanu erau doi tipi în spaniola: buda y deleanu. în loc de "sobieski" auzeam "soviețchi" si mă gîndeam la timbrele cu "Sputnik" din clasoru' meu; alea pe care mi le cumpăra bunica-mea în plicuri, de la poștă, și cele mai frumoase erau unele lunguiețe, din dubai. mama lui nică din "amintiri din copilărie" mințea de înghețau apele, și "humulești" nu era un sat de oameni vrednici și gospodari; mie mi se părea ca-i un verb: ce mă humulești atîta la cap!? erau și chestii absurde, la care mă ofticam: cum putea "lanțul să-ncovoaie un cap" și ce-i aia "de ești tu acela, nu-ți sînt mamă eu!"? cel mai mult îmi plăcea "O scrisoare pierdută", fiindcă bunică-mea începea câte un nume, așa, cu puncte-puncte, ca să completeze elevele, și atunci răspundeam și eu, în cor: zaharia traha...? nache! agamiță danda...? NACHE! prefectul ștefan tipă...? la care, până să facă elevele "tescu", eu: NACHEEE!!! și - uraaa! uraaa! victorie! - mă sculam de pe scaun și făceam ture în juru' mesei, de nebun. (p.314)

romanul se citeşte cu pasiune, nu-ţi mai vine să-l laşi. o asemenea ar fi trebuit reeditată periodic, deşi ea poate fi descărcată electronic (pdf) în condiții destul de ok, de aici.

alte păreri la micawber, reader, iar un interviu cu autorul aici.

__________________________________________________________________

probabil ultima zi de mare anul ăsta

cum l-am abandonat pe Andrei Pleșu

astă seară am ajuns la libraria humanitas kretzulescu pentru că acolo era Andrei Pleșu.

l-am admirat din studenție, când îi sorbeam cuvintele și mă minunam la fiecare verb al domniei sale. mă străduiam să nu-i scap vreo apariție teve – dintre puținele culturale care erau –, să nu-i pierd vreo reeditare la humanitas. iar astă seară speram să surprind ceva din farmecul acestui om care iată, face mâine 64 de ani. să-i dorim cu toții multă sănătate. fără reperul de normalitate al domniei sale, am fi mult mai săraci.

din farmecul studenției însă, am regăsit doar înghesuiala. pe atunci era la conferințele facultății de drept, sau la gds. acum era pe îngustul foișor de beton din fața librăriei, transformat de ceva timp în bistrou parizian cu titlu de café. doar din librărie l-am putut vedea pe Andrei Pleșu, însă se auzea prost. câțiva tineri se-adunaseră la temelia bisericii kretzulescu, sau pe bordura de la baza foișorului. 

m-am așezat și eu vreo 20 de minute. am ascultat. când nu primeam în urechi zgomotele căii victoriei, am auzit câteva aforisme. câteva alegații culturale. apoi câteva aluzii glumețe cu aromă de mitică. cei din jur izbucneau cu toții în râs, de parcă se pregătiseră anume s-o facă, pentru că de, n-ai cum să nu râzi la pleșu. dar, în ciuda a toate, eram cu toții fermecați de Personalitatea lui Andrei Pleșu care-și rostea vorbele. dacă ar fi scăpat, fără voie, vreo enormitate, tot am fi aplaudat, cuprinși de admirație.

dar deodată, mi-am amintit de acei oameni despre care povestește nietzsche, oameni înțelepți care știu numai de scânteile pe care le aruncă spiritul, dar fără să vadă ce nicovală este el, ce cruzime are ciocanul cu care o izbește. apoi m-am gândit la cele două cărticele mai importante ale scriitorului – exemplara minima moralia și eseul despre îngeri – în contrapondere cu ideile mari sau emoțiile pe care, student, mă așteptam că am să i le citesc cândva, și că nu se va consuma și el, degeaba, ca atâția alții. m-am gândit apoi la intelectualii de salon parizian din secolul 19, de care nu mai știe nimeni, dar care pe atunci erau în centrul atenției și îi distrau prin cozeriile lor pe un balzac, pe un stendhal, pe un baudelaire, sau pe un goncourt, de i-a făcut pe aceștia să-i consemneze în jurnale. și mi-a venit în gând o comparație, pe care am respins-o, din respect. 

dar am recunoscut că, în afara unei personalități autentice, dar pe care deja o știam de 20 de ani, nimic izbitor nu găseam în vorbele lui Andrei Pleșu. și l-am abandonat bucuriei neștirbite a celor prezenți. și am plecat să mă plimb prin bucurești, împreună cu persoana cu care eram.

___________________________________________________________________

căluţii mei, căluţi frumoşi de cormac mccarthy

cormac mccarthy 
căluții mei, căluți frumoși
 (all the pretty horses)
trilogia frontierei 1

 editura polirom, iași, 2011

 traducere de iulia gorzo

342 pagini broșate 

coperta de laurențiu midvichi

căluţii mei, căluţi frumoşi - un stil al meu, un stil frumos

cormac mccarthy este cel mai bine cotat scriitor american, atât din punct de vedere al valorii literare - a luat pulitzer pentru drumul, national book award pentru căluţii mei, căluţi frumoşi, şi pen/saul bellow award pentru întreaga activitate, cât şi a temelor populare - are două ecranizări. e socotit un nou william faulkner şi e deja un clasic.

iar mie mi-a plăcut romanul ăsta enorm!
deşi acţiunea nu e mare lucru de capul ei - anii '50, o fugă de acasă a doi tineri - unul de 16 ani, altul de 17 -, un amor adolescentin al unuia pentru o mexicancă, aventuri într-o puşcărie din mexic - cormac mccarthy struneşte şi îmblânzeşte cuvintele, aşa cum struneşte personajul principal, john grady, caii sălbatici. cuvinte simple, propoziţii scurte, percutante. metafore când nici nu te gândeşti. la fel, ironii. dar mai ales un personaj - Peisajul.

mccarthy clădeşte din hârtie viziuni ample ale preriei, ale savanei cu ierburi, plante, râuri şi dealuri golaşe sau stâncite, ceruri şi lumini de parcă eşti într-un basm. basmul graniţei dintre texas şi mexic. aici peisajul există ca să înnobileze acţiunea, să-i confere lumină şi strălucire, ca o oglindă care amplifică frumuseţea.

au călărit toată ziua următoare înspre ţinutul deluros înspre vest. în timp ce călăreau, au tăiat bucăţi din carnea de cerb afumată şi pe jumătate uscată şi au mestecat-o şi aveau mâinile negre şi unsuroase, aşa că le-au şters de coamele cailor, şi-au trecut de la unul la altul plosca cu apă şi au admirat ţinutul. spre sud erau furtuni şi pâlcuri de nori care se mişcau încet la orizont, cu cârceii lor lungi şi negri atârnând în ploaie. în acea noapte au făcut popas pe o terasă de stâncă de deasupra câmpiilor şi când s-au uitat înspre orizont cum fulgerul scoate la iveală, când şi când, din întunericul compact, culmile îndepărtate ale munţilor. păşunile se întindeau într-o ceaţă deasă, viorie, către vest stoluri subţiri de  păsări de apă se mişcau înspre nord înaintea crepusculului prin galeriile adânci şi roşii de sub pătura de nori, ca nişte bancuri de peşti într-o mare în flăcări... (p.105)

lumea pesimistă și stoică a lui mccarthy

la fel ca în drumul sau nu există țară pentru bătrâni, lumea lui mccarthy nu este una ce aparține oamenilor, iar Dumnezeu nu-și face apariția decât pentru cei care cred în el. lumea e doar lume iar ea se învârte chit că oamenii fac sau nu rău, se salvează sau nu. cu destinele lor mici, oamenii nu-și înțeleg viața, și poate nici nu trebuie, doar să fie mai atenți la cer, la la stele, la iarbă, la pietre, sau la cai. fiecare-și FACE destinul, poate să-i iasă, poate să nu. singurul lucru care contează este constanța stoică. ea este singura formă de curaj.

• mersul lumii gonea și părea total indiferentă la bătrâni sau tineri, la bogați sau săraci, la negri sau albi, la el sau la ea. indiferentă la zbaterile lor, indiferentă la numele lor. indiferentă la vii sau la morți. (p.341)  
• ceea ce nu se schimbă în istorie e lăcomia, nesăbuința și o patimă pentru sânge iar ăsta-i un lucru pe care se pare că nici măcar Dumnezeu - care știe tot ce poate fi știut - nu poate să-l schimbe. (p.269) 
• lumea a fost întotdeauna pentru mine un teatru de marionete. dar când te uiți în spatele cortinei și mergi în sus pe firul sforilor, vezi că se termină în mâinile altor marionete care au și ele sforile lor ce duc undeva în sus și așa mai departe. (p.259)
• în mexic răul e un lucru real. umblă pe propriile-i picioare. poate că într-o zi o să vină în vizită pe la tine. poate că a și fost deja. (p.218)

despre un alt roman al lui cormac mccarthy, drumul, am scris aici.

  

titlul este inspirat din cântecul de leagăn, all the pretty little horses, cântat de joan baez mai jos:

saitul autorului aici. romanul a fost ecranizat în 2000 (imdb).


__________________________________________________________________

turist de duminică în bucurești

câteva palate din bucurești

vara în bucurești, ce e mai frumos decât să-i descoperi spiritul apus, ascuns în praful monumentelor sale vechi? așa că am vrut să merg la muzeul storck, al cărui întemeietor a fost primul profesor de sculptură român, la școala de belle arte a lui theodor aman. însă muzeul era foarte închis, cu un lanț de neam prost la intrare, deși, conform programului, ar fi trebuit să fie la dispoziția publicului. dar nesimțirea e mare.

de ziua lui enescu 

am plecat la muzeul cantacuzino-enescu de pe calea victoriei, unde, de un deceniu în bucurești, nu catadicsisem să intru. am picat chiar de nașterea compozitorului, așa că i-am admirat vioara din copilărie, hainele și obiectele, dar mai ales chipul titanic și fantomatic din tabloul lui corneliu baba (la care am zăbovit câteva zeci de minute bune). 

corneliu baba - george enescu

vioara de copil a lui george enescu

interiorul apăsător al palatului uriaș m-a gonit repede, așa că am găsit popas la casa memorială din spate, unde am descoperit cu delectare odăițele modeste ale lui enescu. a stat aici doar un an.

casa memorială enescu

dormitorul lui enescu

am luat-o pe victoriei și am ajuns întâmplător la casa niculescu-dorobanțu, ascunsă printre pomii străzii gh. manu, un adevărat castel franțuzesc în stil neorenascentist francez, creat de grigore cerchez. am mai admirat somptuosul palat ghica grădișteanu de lângă parcul nicolae iorga, mai ales curtea interioară - ce te face să crezi că nu ești în bucurești. am mai găsit, de asemenea pe strada gen. budișteanu câteva case minunate, cu grădini balzaciene.

palatul niculescu-dorobanțu

palatul ghica grădișteanu - curtea interioară

cu bastonul prin bucurești

la ora 18:00 am ajuns la ateneu, unde a.r.c.e.n. (asociația română pentru cultură, educație și normalitate) organizează în fiecare weekend plimbări ghidate pe calea victoriei, vreme de 2 ore, de la ateneu, la piața națiunile unite. obiectivele explicate istoric - atenenul, palatul regal, palatul comitetului central, biserica kretzulescu, palatul telefoanelor, teatrul național, cercul militar, galeriile lafayette, cecul, muzeul de istorie - au fost ghiduș însoțite de anecdote cotidiene din moravurile bucureștene. informația nu mi-a fost nouă, însă am mai aflat:

• strada franceză a fost cea mai veche din bucurești.
• pe locul ateneului era o livadă de vișini
• din balcoanele hotelului athenee palace spionii cercetau ferestrele regale din palat, interpretând luminile
• biserica sărindar era pe locul cercului militar
• "bulivarul" lui goe era primul bulverd din bucurești, ce ținea din dreptul căii victoriei până la universitatea de acum.

Felicitări tinerilor din asociație pentru ceea ce fac - ei au inițiat și protestele de la ICR și de la ateneu pentru TVR Cultural. 

iar cireașa de pe tort a fost găsirea deschisă a curții mănăstirii stavropoleos. pe care o vânam demult, de când am venit, prima oară, în bucurești.

a fost o duminică câștigată, deși cu picioare rupte. vă invit și pe voi!